„Fiul omului, iată, îți voi răpi printr-o lovitură ce ți-e mai scump în ochi. Dar să nu te jelești, nici să nu plângi, și să nu-ți curgă lacrimile pentru ea… Vorbisem poporului dimineața și seara mi-a murit nevasta.” – EZECHIEL 24:16-18

Chemarea la mântuire este un mare har de la Dumnezeu. Cine va ajunge în Împărăția lui Dumnezeu nu va spune că a fost vrednic, chiar dacă a hrănit pe cei flămânzi și a îmbrăcat pe cei zdrențuroși și a vizitat pe cei bolnavi. Și cine va ajunge în Iad nu va spune că a ajuns acolo pe nedrept. Și chemarea lui Dumnezeu la slujire este un har. Exemplul lui Ezechiel ca om chemat la slujire, demonstrează  disponibilitatea totală de care trebuie să fie gata omul lui Dumnezeu. Acceptarea de a ingera sulul Cărții pe care erau scrise bocete, plânsete și gemete, nu arată încetarea lui de a-și trăi viața, ci a lăsa ca misiunea lui Dumnezeu să trăiască în el (Ezechiel 3:3). Deși acțiunile sale profetice, păreau pe deoparte bizare, pe cealaltă parte senzaționale,  el a dat dovadă de ascultare deplină, fiind gata să plătească prețul oricât de mare ar fi fost el. El însuși a acceptat să fie un semn, și prin aceasta să fie una cu mesajul transmis (Ezechiel 24:24). Așa dorea Dumnezeu să arate, că abondonează Ierusalimul și Templul în mâinile dușmanilor. Toate acestea din zelul arzător de a-I readuce la destinul sfânt al alegerii Sale ca ei să fie binecuvântați și la rândul lor să fie o binecuvântare pentru toate națiunile. Consecințele macabre ale păcatului lor avea să fie ilustrat prin moartea soției profetului, care era așa scumpă în ochii lui. Tragedia aceasta avea menirea să curme speranțele deșarte ale poporului evreu, că Templul nu poate fi distrus și că robia va fi scurtă. Dumnezeu dorea ca ei să cunoască faptul că El era direct implicat în acele evenimente. Este adevărat, consecința era războiul, dar cauza era idolatria și imoralitatea din țară. Acestea din urmă constituiau adevărata amenințare. Când mă gândesc la ziua de azi  și situația în care ne aflăm, avem motive serioase de îngrijorare. Astăzi milioane de oameni explică Universul fără referire la Dumnezeu,  explică moralitatea neținând seama la cele zece porunci,  explică ființa umană negând sufletul și trăiesc viața fără a se gândi la veșnicie. Dictonul vieții lor este identic cu cel al bogatului căruia i-a rodit țarina: „Mânâncă, bea și veselește-te !”(Luca 12:19). Este ușor și tentant să dau vina pe alții, și pe circumstanțe, atunci când lucrurile merg rău. Dar dacă nu voi fi gata să mă confrunt cu adevărul și să-mi asum responsabilitatea, nici Dumnezeu nu poate interveni și să mă ajute.

Modul reținut al manifestării la moartea soției pe care Dumnezeu I l-a cerut, arată că poporul trebuia să se concentreze nu atât de mult asupra consecințelor, ci asupra cauzei care a atras acele urmări dureroase. Cauzele morții Templului erau idolatria și imoralitatea. Ei nu ar fi trebuit să bocească așa mult asediul, distrugerea și foametea, cât păcatele lor. Aceste două greșeli ne pot cuprinde și pe noi, creștinii de azi: 1. Să plângem consecințele șă să nu vedem sau să nu recunoaștem și să nu regretăm cauzele.  2. Să iubim Templul, respectiv Biserica, și nu pe Dumnezeu.

Dumnezeu a folosit moartea soției lui Ezechiel, în planul Lui cu privire la poporul Său. Trei ani mai târziu după profeția lui Ezechiel, cetatea a fost luată (Ezechiel 33:21). Tot așa ca în situația lui Ezechiel, Dumnezeu a folosit în mod suprem, moartea Fiului Său, în planul de mântuire al întregii omeniri. Gândindu-mă la profetul Ezechiel și urmând exemplul fratelui Moldoveanu, ar trebui să pot mulțumi lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Ție-ți cânt Dumnezeul meu, Ție-ți cânt Dumnezeul meu , Pentru bunătatea Ta, pentru harul Tău cel mare, …Pentru toate ce mi-ai dat, pentru dulcea Ta-ngrijire, Pentru tot ce mi-ai luat mă închin cu mulțumire, Pentru tot ce mi-ai luat, Pentru tot ce mi-ai luat mă închin cu mulțumire.”